Donnerstag, 10. Mai 2012

Scrisoare deschisă către Episcopia de Iași


Primesc, timp de mai bine de o lună, mesaje de la prieteni, care îmi spun că cineva, chipurile în numele meu, răspândește tot felul de tâmpenii cu ajutorul rețelei de socializare Facebook. Persoana respectivă și-a permis să fure poze de pe contul meu personal de pe aceeași retea și postează în veselie tot felul de neadevăruri în numele meu. Din păcate, aceste neadevăruri au fost transformate în „dogme” de către Dieceza de Iași (nu știu cine sunt principalii actori al acestui joc murdar) și propovăduiesc aceasta imagine ori de câte ori au ocazia. Precizez aici, că nu am nicio legătură cu acest cont de Facebook și îmi exprim dezgustul total, nu doar față de cele postate, ci mai ales față de actul în sine. 


Cât privesc neadăvărurile care circulă în ultimul timp prin Dieceza de Iași și prin România, doresc să iau o poziție oficială și să dezmint zvonurile care au ajuns până la urechile prietenilor, cunoscuților și familiei mele. 


Doresc să clarific încă de la începutul acestei scrisori, că sunt unul dintre cei care colaborează la redactarea blogului jurnalul unui sacerdot. Faptul că am colaborat la realizarea anumitor articole, nu mă face obligatoriu și automat administratorul blogului respectiv. Știind bine cât de rigidă este Biserica în privința „dreptului la exprimare”, am acceptat să-l susțin pe cel care se află în spatele blogului de mai sus, cu intenția de a face cât mai posibil anonimatul său. A fost un pas înțelept, devreme ce, odată cu descoperirea IP-ului meu, am văzut cu toții de ce sunt în stare unii „păstori” ai Diecezei și mai ales cum ar fi arătat reacțiile acestora dacă se descoperea adevărata persoană care a inițiat acel blog. Încă odată, a ieșit la iveală incapacitatea diecezei de a face față criticii (după parerea mea relativ pozitivă), incapacitate dovedită în cazul elevului Liceului Catolic din București, a „aventurii” Cathedral Plaza, a plimbării icoanei de la Cacica prin Dieceză etc.

M-aș fi așteptat mai mult la o reacție critică din partea diecezei cu privire la cele postate pe blogul respectiv și nu la atacuri repetate la adresa celor care au „colaborat cu diavolul”. Faptul că unii slujitorii ai Bisericii s-au ocupat mai mult cu vânătoarea și descoperirea anonimului sacerdot și nu și-au pierdut vremea cu cele scrise în articolele respective, ne arată intenția ce se ascunde în spatele acestui efort: descoperirea trădătorului și punerea lui într-o lumină negativă pentru a afecta în acest mod credibilitatea celor scrise pe blog, după un refren bine cunoscut („tu ne critici pe noi? Tu care ai făcut asta și asta și ai spus asta și asta?”).

Doresc să mă exprim acum cu privire la neadevărurile care au fost aruncate în stânga și în dreapta de anumiți slujitori ai Bisericii, slujitori care, cum au aflat că eu m-aș afla în spatele acelui blog, au luat imediat legătura cu rudele și apropiații mei și s-au interesat de „drumul” meu după plecarea din seminar. După ce am aflat că anumite persoane s-au informat cu privire la trecutul meu, am încercat să iau personal legătura cu ei și să le trasmit informații „de mâna I”, însă nu am primit niciun răspuns, fapt care m-a făcut să trag anumite concluzii.

Oare aceasta să fie atitudinea corecta a Bisericii? Probabil că da. Totul începe de la actualul paroh de Dofteana. Cu ceva timp în urmă (cred că 2 ani), i-am trimis parohului o scrisoare în care ii ceream să fiu scos de pe lista enoriașilor săi, scrisoare care explică în cele mai mici detalii decizia mea. Nu am primit niciun răspuns la această scrisoare, insă probabil parohul nu a făcut altceva decât să urmeze atitudinea diecezei din care face parte: în loc de a lupta pentru un copil al ei, încercând să mă înțeleagă, fără să mă judece și să mă asigure de rugăciunea și de suportul său spiritual, mi-a întors pur și simplu spatele și a ales soluția indiferenței. Cum rămâne cu Păstorul cel Bun?! Câtă vreme ai cele 99 de oi, ai lapte de ajuns, nu? 

Însă această atitudine nu a fost de ajuns, nu! Un altul s-a gândit că cea mai bună soluție nu e cea a indiferenței, ci cea a denigrării persoanei, a anatemizării sufletului meu, atacând orice îmi este mai drag, fără posibilitatea de a mă apăra, fără a verifica și reflecta informațiile primite de la terțe persoane, fără a vedea și reflecta critica făcută în articolele redactate sau inspirate de mine, fără a analiza lacunele sistemului de formare a viitorilor candidați la preoție. NU! E mult mai ușor să te folosești de referințele primite de la persoane care mă cunosc doar superficial și să le transformi în mod triumfal într-un atac direct la persoană, aruncând cu noroi în mine. Se pare că diecezei îi este mult mai ușor să se concentreze pe lovirea în cel care face critica și nu în încercarea de a lupta spiritual pentru persoana respectivă.

Jurnalul unui sacerdot mi-a spus că Biserica vrea să mă salveze, însă totul depinde de mine. Ce anume depinde de mine? A depins de mine răspunsul parohului la scrisoarea trimisă, răspuns care nu a mai venit? Depinde acum de mine propagarea de neadevăruri cu privire la drumul meu vocațional? Depind de mine atacurile făcute de slujitorii sai? Depind de mine jignirile aduse familiei mele? Depinde de mine reducerea mea sub cuvântul „sectă”, „căruțaș”, „Golum” sau mai știu eu ce? Depinde de mine abuzul fotografiilor personale? Depinde de mine... și lista ar putea continua. Întrebând de ce sunt luat în batjocură, mi s-a dat un răspuns în sensul legii talionului: „Nu uita ca tu ai inceput sa-ti bati joc de altii! Vezi cum e sasi bata joc cineva de tine?” (citat luat direct dintr-un mesaj primit zilele acestea). Frumoasă justificare din partea unuia care îl slujește pe Cel care cândva a spus „iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt”! Da, depinde de mine dacă doresc să mă mântuiesc, depinde de mine ce cale urmez s.a.m.d. Defăimarea și ponegrirea persoanei mele nu depinde de mine!

Cât privește drumul meu vocațional: după examenul de bacalaureat am făcut o gafă nedemnă de un seminarist și am acceptat „pedeapsa” acelui an vocațional. Nu am luat-o în nume de rău, chiar dacă justificarea acestei decizii a fost însoțită de „oricum, sigur te-ai fofilat bine înainte; așa că bucură-te că te lăsăm la Iași!”. De la Institutul Teologic nu am fost dat afară, ci a fost decizia mea personală, decizie luată împreună cu spiritualul meu. Rectorul de atunci chiar m-a surprins în mod plăcut prin încercarea sa de a mă convinge să rămân în institut, fără a judeca trecutul meu. Am plecat la Misionarii Verbiți convins de vocația mea misionară, convins de pornirea interioară de a duce mai departe la alte popoare Vestea cea Bună. Alte motive de ordin personal (cum ar fi cele întâlnite în unele articole inspirate de experiența mea pe blogul anonim) au jucat doar un rol secundar. Cei patru ani petrecuți la verbiți m-au ajutat să mă debarasez de dubla moralitate dobândită în cele două seminarii diecezane și mi-au dat șansa să mă pot concentra asupra vocației și a formării mele intelectuale. După trei ani de meditație și studiu, am ajuns la concluzia că nu am această chemare la viața consacrată și am părăsit mănăstirea cu puțin timp înainte de a intra în noviciat. Am plecat la scurt timp în Germania, unde am frecventat timp de un an o parohie catolică din Bavaria. Deoarece nu sunt o persoana care să accepte tot ceea ce i se povestește fără a-și pune singur anumite întrebări, am început să caut răspunsul la anumite întrebări în timpul deselor întâlniri făcute de anumite grupuri creștine (catolice și protestante) de studenți. După ceva timp, am ajuns la concluzia că nu mai pot rămâne în Biserica Catolică din cauza convingerilor pe care mi le-am format. Drept urmare, i-am scris parohului din Dofteana o scrisoare, fapt relatat mai sus. În acel timp, am frecventat o comunitate de rit baptist din același oraș, fapt care nu a durat prea mult, intrând într-o criză cu privire la trăirea credinței într-o comunitate, indiferent de apartenența ei. În acest moment mă consider agnostic și doresc să nu am nimic de-a face cu Biserica, indiferent de denominația sau culoarea ei!

La sfârșitul acestei scrisori, aș vrea să vă asigur că nu am nevoie de brațele voastre deschise, că nu am nevoie de scuzele voastre și că nu mai aștept niciun răspuns de la voi. Am așteptat o reacție de la voi și se pare că am avut așteptări prea mari. În locul unui răspuns creștinesc am primit unul cu valențe talionare: am fost luat în râs, am fost ponegrit, atacat, afurisit etc. Dacă acestea sunt valorile creștine pe care le predicați duminică de duminică, atunci sper ca în viitor să îmi pot ține familia departe de această hazna infestată. Am dorit prin această scrisoare să dezmint anumite zvonuri cu privire la persoana mea și la drumul meu vocațional. Țin să menționez că voi încuraja pe viitor asemenea inițiative precum blogul jurnalul unui sacerdot și voi rămâne prieten al adevărului, indiferent de anonimatul pe care unii doresc să și-l asume și voi susține orice întreprindere de a semnala abuzuri împotriva drepturilor omului. Îmi asum întreaga responsabilitate pentru această scrisoare. 






Keine Kommentare:

Kommentar veröffentlichen